Prima mențiune a localității Miercurea-Ciuc ca oraș-târg (lat. oppidum) are loc într-un document din secolul al 16-lea. În 1558 regina Isabela dăruiește așezării privilegii orășenești prin care, cu excepția taxelor datorate Imperiului Otoman, scutește orașul de la plata impozitelor. Toate aceste drepturi au contribuit la dezvoltarea economică și creșterea demografică a orașului.

Această diplomă a fost mai târziu ratificată în 1606 de către principele Sigismund Rákóczi, apoi în 1608 de către Gabriel Báthori. Principele Gabriel Bethlen însă a privat orașul de drepturile sale anterioare, dăruind așezarea slujitorului său loial, Francisc Mikó, care devine între timp căpitan suprem al Scaunului Ciuc. Originar din Hăghig, așezare din apropierea Scaunului Ciuc, Mikó avea nevoie de feudă locală pentu ocuparea funcţiei. Acest fapt, precum și asigurarea resurselor financiare și umane necesare pentru construirea Cetății Mikó au fost probabil motivele pentru care principele a dăruit orașul nobilului străin, contrar eforturilor sale de a împiedica propagarea iobăgiei în rândul secuilor. Foştii orăşeni, deveniţi iobagi, au fost obligaţi să participe la construirea Cetății Mikó. După moartea lui Mikó, în 1635, localnicii s-au adresat principelui Gheorghe Rákóczi I, în scopul redobândirii drepturilor obținute anterior. În acelaşi an, principele a redat așezării privilegiile și libertățile anterioare, acestea fiind recunoscute mai târziu și de către fiul său, principele Gheorghe Rákóczi al II-lea. Diploma eliberată de principele Mihail Apafi I în 1670 a consolidat din nou aceste drepturi. Luând în considerare faptul că documentele originale enumerate mai sus s-au pierdut de-a lungul timpului, diploma acordată orașului de Mihail Apafi I, aflat la momentul actual în colecția Muzeului Secuiesc al Ciucului, are o semnificație deosebită, deoarece conține și textul documentelor anterioare.