Ca obiect al lunii august, luna vernisajului expoziției „Umbra Semilunii – Transilvania și Imperiul Otoman”, vă prezentăm fragmente de pipe din lut de tip otoman, decorate cu motivul scoicii, descoperite în urma cercetărilor arheologice desfășurate la Castelul Mikó.

Pipa din lut reprezenta doar o parte a instrumentului folosit pentru fumat: capul, confecționat din lut ars, era prevăzut cu un tub din lemn, numită în limba otomană çubuk (pronunțat ciubuc). Atât denumirea tutunului (duhán, în maghiară dohány), cât și cultura fumatului au fost preluate de maghiari, în esență, de la otomani. Cercetările arheologice efectuate în Transilvania și pe teritoriile aflate sub ocupație otomană au scos la iveală numeroase pipe din lut de tip turcesc, datând din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Fumatul cu pipa s-a răspândit pe scară largă în timpul domniei principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648–1657), precum și în perioada confruntărilor intense împotriva Imperiului Otoman. Principalii promotori ai acestui obicei au fost soldații transilvăneni și curuți, cărora nu li se interzicea să fumeze pe câmpul de luptă. În limbajul epocii, această practică nu era numită „a fuma”, ci „a bea fum”.

Prima descriere în limba maghiară a tutunului îi aparține pastorului reformat Szepsi Csombor Márton – autorul primei relatări de călătorie redactate în limba maghiară –, care, pe baza experiențelor sale din Țările de Jos, recomanda cu căldură cititorilor această plantă. În opinia sa, tutunul era un bun leac împotriva foamei și oferea o stare de amețeală mai ieftină decât cea obținută prin băutură:

„Tutunul este un cuvânt de origine spaniolă, iar în limba latină această plantă se numește Herba Nicotiana, după omul care i-a descoperit pentru prima dată folosul. Este adusă din Lumea Nouă și are următoarele întrebuințări: dacă cineva pornește într-o călătorie pe mare sau prin pustietăți, unde nu găsește pâine, să ia o bucată, să o aprindă și să-i tragă fumul; astfel poate petrece multe zile fără mâncare și fără băutură, fără să simtă foamea ori setea și își poate îndeplini toate treburile ca și cum tocmai s-ar fi ridicat de la o cină îmbelșugată. Iar dacă cineva dorește să se îmbete și, pentru aceasta, ar cheltui bani pe vin de stafide, pe vin obișnuit sau pe alte băuturi, mai bine să cumpere tutun de numai câțiva bănuți și să-l folosească un sfert de ceas; vă asigur că se va îmbăta atât de tare, încât nici dacă ar fi cheltuit patru sau cinci forinți pe băutură nu s-ar fi amețit mai mult.”

Curtea Principatului Transilvaniei întreținea relații strânse cu Imperiul Otoman, de unde nu a preluat doar tutunul, ci și cultura consumului acestuia. La curtea principilor, pipa și cafeaua au devenit elemente indispensabile ale negocierilor și audiențelor diplomatice. Primirea solilor otomani era de neconceput fără oferirea unui tutun de bună calitate. Principii transilvăneni primeau adesea și, la rândul lor, ofereau în dar diplomaților străini și marilor nobili din țară pipe otomane somptuoase, împodobite cu pietre prețioase, tuburi lungi de pipă (ciubucuri) și tutun de cea mai bună calitate.

Atitudinea principilor față de acest obicei a fost însă diferită, variind de la simplă curiozitate și pasiune până la interdicții temporare:

• În timpul domniilor lui Gabriel Bethlen și Gheorghe Rákóczi I, tutunul era considerat mai degrabă o curiozitate și un remediu medicinal. În farmaciile curții era prescris împotriva durerilor de cap, a durerilor de dinți sau pentru tratarea rănilor, iar fumatul propriu-zis era privit încă cu suspiciune în mediul curții.
• În timpul domniei lui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648–1657), fumatul cu pipa s-a răspândit pe scară largă. Însuși principele fuma în mod regulat, iar membrii anturajului său – tinerii nobili și garda personală – i-au urmat rapid exemplul. În registrele de cheltuieli ale curții apar deja în mod constant achiziții de tutun.
• Mihály Apafi I a rămas în istorie drept cel mai cunoscut principe fumător de pipă. La curtea sa, fumatul devenise o activitate cotidiană. Apafi era renumit pentru faptul că petrecea ore întregi alături de sfetnicii săi, fumând pipa și consumând bere sau vin. Slujitori special desemnați se ocupau de curățarea și umplerea pipelor princiare. În anul 1663, după ce a suferit o intoxicație acută cu nicotină – provocată de consumul excesiv de tutun, în urma căreia și-a pierdut cunoștința –, principele a interzis temporar folosirea tutunului. Totuși, dependența a fost mai puternică, iar după o vreme a revenit la obiceiul de a fuma.

La început, fumatul era considerat un lux costisitor, fiind un privilegiu rezervat marilor nobili și aristocraților. În registrele de cheltuieli ale curții princiare, tutunul era consemnat de regulă în forinți maghiari și dinari, iar cantitățile achiziționate erau exprimate în livre (1 livră din epocă ≈ 0,56 kg) sau în uncii. La mijlocul secolului al XVII-lea, prețul unei livre de tutun turcesc de bună calitate varia între 2 și 6 forinți. Prin comparație, în aceeași perioadă, un porc îngrășat costa între 2 și 3 forinți. Astfel, cumpărarea unei singure livre de tutun putea echivala cu venitul obținut de un om obișnuit în câteva săptămâni sau chiar într-o lună.

Registrele de contabilitate făceau o distincție clară între diferitele categorii de tutun. Cel mai scump era întotdeauna tutunul turcesc aromat, tăiat fin și adus direct din Constantinopol sau din teritoriile otomane din Regatul Ungariei. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu apariția tutunului cultivat local sau a celui de calitate inferioară, aceste produse erau înregistrate la prețuri considerabil mai mici.

Contabilii curții princiare consemnau tutunul și accesoriile aferente în registre sub diferite categorii de cheltuieli:

• Cele mai frecvente înregistrări erau legate de sosirea solilor otomani sau tătari. Documentele arată că administrația curții cumpăra în mod regulat tutun și pipe de preț pentru a le oferi „domnilor turci” drept daruri protocolare sau pentru a fi fumate în timpul negocierilor diplomatice.
• În prima jumătate a secolului al XVII-lea, achizițiile de tutun apar adesea în registrele medicului sau farmacistului curții. Deoarece tutunul era prescris împotriva durerilor de cap, pentru dezinfectarea rănilor și în tratarea astmului, acesta era cumpărat nu ca produs de consum, ci ca medicament, considerat atât un remediu pentru trup, cât și pentru suflet, fiind evaluat la un preț ridicat pe uncie.
• În vremea principelui Mihály Apafi (1661–1690), registrele consemnează deja în mod constant cheltuieli destinate consumului curent al curții princiare. Apar frecvent mențiuni precum: „S-a dat pentru tutun și pipe pentru Înălțimea Sa...”, precum și sumele plătite pentru repararea, curățarea și întreținerea pipelor princiare.

• Fragmentele de pipă albă prezentate au suprafața ușor lustruită prin netezire. Gâtul scurt și curbat are o formă cilindrică și este decorat cu un inel lat și proeminent. Capul bombat, de formă aproape sferică, este ornamentat pe ambele părți cu un motiv în formă de scoică.

  Pe baza tiparului pentru turnarea pipelor păstrat în colecția Muzeului Hatvany Lajos, putem reconstitui modul în care erau confecționate aceste obiecte. Lutul, modelat sub forma unui tub, era îndoit ușor în formă de L, corespunzător formei viitoarei pipe, apoi introdus în tiparul de turnare. Cele două jumătăți ale tiparului erau presate împreună sub greutate, iar prin cele două orificii laterale se perfora lutul, pentru a crea cavitatea interioară a pipei. După scoaterea din tipar, piesele erau așezate într-un vas și arse în cuptor, dobândind astfel forma și rezistența finală.

  https://hatvanymuzeum.net/index.php/hirek-rendezvenyek/568-tuzben-szuleto-fustben-lelegzo-regiseg-a-csereppipa

  Curiozitate: Regionalismul maghiar „csubuk”, folosit în graiul maghiar din Transilvania, a pătruns în această limbă prin intermediul românei, iar originea sa ultimă se află în limba turcă otomană. În vorbirea curentă a maghiarilor din Transilvania, termenul desemnează bacșișul, ciubucul, un venit suplimentar sau chiar banii oferiți drept mită. Forma provine din cuvântul românesc „ciubuc”, care are aceleași sensuri de bacșiș, atenție sau câștig suplimentar. La rândul său, acesta își are originea în termenul otoman-turcesc „çubuk” (pronunțat ciubuc), care însemna inițial lăstar, băț, toiag, iar prin extensie tubul unei pipe sau muștiucul acesteia. În timp, sensul cuvântului s-a modificat: denumirea çubuk a ajuns să desemneze și mica recompensă oferită servitorilor care umpleau și aprindeau pipele – literalmente „banii pentru pipă”. Prin intermediul limbilor balcanice, termenul a intrat în limba română cu sensul abstract de bacșiș, gratificație sau mită, iar de aici a fost preluat și în graiul maghiar din Transilvania.